Niciodată nu era doar una, mereu erau mai multe, în bucătărie, într-o parte a dulapului alb. În schimb, în debara era o pungă cu pungi mai specială, cea cu pungi de cadouri, pungile frumoase, pungile scumpe, pungile de hârtie.

Am o relație dificilă cu plasticul, ca noi toți acei care avem o conștiință ecologică. Mă face să mă simt captivă într-o stare de neputință cel mai adesea. Mă copleșește să îl observ peste tot și să îl asociez mai degrabă cu un dezastru ce s-a prăvălit asupra naturii, asupra viețuitoarelor, decât cu confortul sau…

Consider că transformarea deșeurilor în instrument de expresie artistică capătă, dincolo de aspectul pur estetic, o valență moralizatoare.

Pentru mine, încă copil imediat după Revoluție, seringa de plastic a fost ceva uimitor.

În anul 1999, am primit cadou o tricicletă Made in China, dar cumpărată din Germania. Când m-am urcat prima dată pe ea…

De câteva luni am casa invadată de plastic, fără BPA și alte litere mari misterioase: lingurițe, castronele, farfurii cu ventuze, suzete…

Tascam-ul meu (din plastic) îmi este, însă, prieten, armă, instrument al muncii de zi cu zi, inepuizabilă sursă de împlinire…

Mâncam pufuleți, dar eram fascinați de jucărie, care ori trebuia asamblată, ori era gata asamblată.

Când m-am născut, niște tuburi de plastic m-au ajutat să respir.

Ce am simțit adunând aceste bucățele? Dezgust, îngrijorare, furie, tristețe.

În fiecare duminică, după ce bunica mea – mamaia de pe deal, cum o numeam noi – venea de la slujba religioasă, aveam un ritual simplu și de efect…

Unde mama vedea gunoaie, eu vedeam materiale de construcție pentru fortul meu, pentru cetatea mea medievală, pentru Sagrada Familia din nisip.